Durerea cand pierzi un parinte

Cu 11 zile în urmă l-am pierdut pe tata. A plecat pe nesimțite, dintr-odată, așa cum deseori intra într-o cameră fără să îl știi. Noi doi n-am fost cei mai apropiați, tata nu a știut să își arate iubirea. Așa a fost el. I-am dus lipsa aproape 30 de ani, dar n-am crezut vreodată că abia de acum îi voi duce lipsa cu adevărat. A săpat un gol în mine, o prăpastie ca după un cutremur. Oamenii spun că înveți să trăiești cu golul ăsta, eu cred că te înghite ușor, ușor, dacă îl lași.

Cea mai grea parte din toată pierderea dureroasă este că am un copil pentru care trebuie să zâmbesc. Pe care trebuie să îl cresc cu iubire, să îl duc la înot, cu care să construiesc castele de lego, să desenez. Să-l port în parc, să îi citesc povești, să ne jucăm de-a doctorul. Și trebuie să fac toate astea cu golul și cu sufletul plângând.

Trebuie să fii puternică pentru Ilinca”, îmi spun oamenii. Dar eu nu vreau asta, eu nu vreau să plâng în pernă de teamă să n-o trezesc, nu vreau să mă ascund în colțuri ca să îmi înghit rafalele de lacrimi. Eu vreau să las durerea să iasă afară, să-l plâng pe tata fără să mă ascund. Eu nu vreau să fiu puternică. Vreau să fiu și atât.

Este foarte, foarte dificil să îți ascunzi durerea de copilul tău/photo credit: Danielle MacInnes

De asta cred că atunci când pierzi un părinte, dar trebuie să îți crești copilul în absența asta usturătoare, este una dintre cele mai mari drame pe care un om poate să o trăiască. Pare o scamatorie ieftină de-a vieții, dar nu e. Nu e nici măcar o piesă de teatru, este o realitate care te plesnește peste obraji ca un bici pe spinare. Îmi dau seama, brusc, că, deși eu nu mai sunt la fel ca acum 11 zile, copilul meu are aceleași nevoi. Și, dintre toate, are cea mai mare nevoie să fiu aici. Să îi ofer iubire și înțelegere.

Ilinca are 3 ani și 3 luni. Trece printr-o perioadă tare încărcată emoțional, sunt multe schimbări pe care nu le înțelege și are nevoie de mine să o ghidez. De asta zic, e atât de greu să-i fiu felinar pe cărări necunoscute când eu m-am stins. Când zilele sunt așa încărcate, nu apuc să îmi înțeleg durerea, să îl las pe tata să își ia zborul cum se cuvine. Parcă tot aștept acel „la revedere”, parcă nu s-a terminat. Aștept finalul, aștept ceva. Dar cu responsabilitatea de părinte pe umeri, nu am timp. Nu am liniște. Și nu pot plânge. E greu să vrei să vorbești despre asta pentru că singura persoană care te-ar putea asculta vrea înghețată cu pâine și mănuși prin casă și trece prin propriile valuri de încercări.

Îmi amintesc exact când a murit bunica, mama mamei mele. Aveam 9 ani atunci și am surprins-o pe mama plângând în spatele casei, în întuneric. M-am ghemuit pitic lângă ea și am întrebat-o de ce plânge. Și-a șters repede lacrimile și mi-a zis că nu se simte bine, dar eu știam. Când i-am luat capul în mâini, m-a cuprins tare și a plâns cu toată puterea, de parcă de asta ar fi depins viața ei.

Acum 11 zile am înțeles exact episodul acela. Am simțit exact ce a simțit mama și când Ilinca și-a pus căpșorul pe genunchii mei, am plâns cum n-am mai plâns până atunci.

Tata s-a dus, nimic nu va schimba asta. Absența lui va fi eternă. Mulți oameni mi-au spus că el este aici, de fapt, că nu a plecat niciodată, dar pe zi ce trece eu simt golul tot mai mare. Și în loc să treacă, durerea e mai acută. Cred că e ca un junghi cu care te obișnuiești până la urmă, cu care înveți să conviețuiești. Oamenii îți sunt aproape la început, apoi se plictisesc, văd asta deja. Așa că rămân doar eu, durerea, și copilul meu pentru care trebuie să zâmbesc, să fiu puternică.

Mai greu decât să plâng în fața ei, a copilei mele, este să râd când tot ce vreau este să plâng. Un rol ingrat pe care trebuie să îl joc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *