Coperta carte persoalizata Isabela

Am stat cu inima cât un purice când i-am trimis Gabrielei povestea fetiței sale, Isabela. De fiecare dată când scriu povești personalizate am un nod în gât, cumva, o parte din mine se ascunde printre rânduri, se împletește cu fiecare cuvânt. Dar Gabriela îmi este un om tare, tare drag, un prieten pe care l-am cunoscut chiar dinainte ca proiectul „Căsuța Poveștilor” să prindă viață. Îmi știe traseul pentru că, într-un fel, m-a ajutat să îl conturez. Pe vremea aceea abia deveneam reprezentant al editurii Usborne și o admiram din umbră, citeam interviuri cu ea, mă minunam cum reușește să împartă așa frumos viața de antreprenor cu cea de familie. Nu aveam de unde să știu că într-o zi aveam să scriu povești personalizate pentru cei doi copii ai săi. 
Aceasta este povestea Isabelei. Gabriela mi-a descris-o ca fiind „moțata familiei, un instigator la trăsnăi”, foarte veselă și activă. Isabelei îi place să joace fotbal, să meargă pe bicicletă, își poartă părul lung în codițe, are o colecție impresionantă de rochițe și visează să fie balerină. Cum este înconjurată de cărți, iubește poveștile și exersează cu pași rapizi cititul. Simt că o cunosc, poate pentru că o văd des în postările Gabrielei, poate pentru că mi-o imaginez pe Ilinca mea când va crește ca având multe dintre trăsăturile sale. Cert este că am simțit repede cum va curge povestea personalizată a Isabelei și am scris-o aproape fără să respir. Când Gabriela mi-a spus că îi place tare, tare, am fost cea mai fericită!

Așadar, iată povestea ei:

Astăzi era o zi minunată de explorat plaja și locurile ascunse de ochii lumii. Isabela era nespus de încântată de idee! Își pieptănă cu grijă părul luuuung, de culoarea mierii, și-l prinse într-un coc strâns, de balerină. Știa că vântul i-l va ciufuli dacă îl lasă curgând pe umeri. Se va trezi cu el vălătuc și îi va lua o veșnicie să îl descâlcească. Luă în grabă o rochiță albă, diafană și încălță repede tenișii colorați.

– Isaaa, haide, soarele va arde curând, strigă mama.

– Da, și nu mai apucăm să explorăm, completă Radu, aproape în același timp.

Isabela avea un zâmbet larg, tare frumos și ștrengar. De multe ori, ochii ei căpătau o luminiță jucăușă greu de explicat. Era ca și cum lumina soarelui dansa pe o lagună, nestingherită, singură, fericită. Asta se întâmpla adesea când Isabela punea la cale o șotie.

Au mers mult cu bicicleta, au explorat o plajă nouă, unde nu era decât o femeie cu pălărie mare. Stătea pe o pătură și citea o carte. Ridică puțin privirea când îi văzu și le zâmbi. Aici i-a plăcut mult Isabelei. Au jucat fotbal în nisip și Isabela se simțea minunat. Au trasat în nisip o poartă și Radu era portar. Dar chiar când Isabela era aproape-aproape să strecoare mingea în poarta imaginară, se împiedică în rochiță și se prăbuși la pământ. Mama și Radu fugiră într-un suflet.

 

Imagine din cartea Isabelei

– Oooh, Isabela, maimuțoi mic, ești bine? strigă mama. Radu o cuprinse în brațe și o strânse tare.

– Sunt bine, sunt bine, cred că m-am lovit puțin la mână, răspunse fetița.

– Poate ar fi mai bine ca data viitoare să îmbraci o pereche de pantaloni, îi atrase atenția femeia de pe pătură, cu ochii jumătate țintă la ei, jumătate în carte.

– Nu, eu nu vreau să port pantaloni! răspunse Isabela într-un suflet. Nu își imagina o zi de explorare fără rochițele ei dragi.

Altă dată, Isa a ieșit la plimbare cu bicicleta. S-a luat la întrecere cu Radu și, în toiul hohotelor de râs, și-a agățat altă rochiță în pedale. „Ăăă-ăăă”, se clătină un pic în stânga și în dreapta, dar reuși să își țină echilibrul. Cineva îi sugeră atunci să poarte pantaloni când merge cu bicicleta, dar Isabela răspunse la fel de hotărâtă:

– Eu nu vreau să port pantaloni!

Într-o altă zi, Isabela sărea coarda în fața blocului. Număra în gând, „unu, doi, trei”, dar când a ajuns la „patru”, se împiedică de rochiță și aproape căzu. Din nou, cineva îi spuse că poate ar fi mai bine să poarte pantaloni când sare coarda. Ghiciți ce a răspuns Isabela?

– Eu nu vreau să port pantaloni.

Dar astăzi, după ce au ajuns acasă, Isabela observă o julitură pe mână. Se pare că totuși căzuse destul de urât. Fugi în cameră la Radu și îl găsi citind o poveste.

– Raduuu, ce citești? Isabela își strecură privirea prin crăpătura ușii.

– Oh, o poveste despre un băiat care și-a pierdut pantofii preferați. Adună toți prietenii ca să îi găsească. Dar, ghici unde se aflau de fapt?

– Mmm, sub pat?

– Nuuu, erau chiar în picioare, râse Radu. Isabela râse și ea.

– Dar cum e posibil?

– Simplu, pantofii erau invizibili. Aveau puteri speciale.

– Vaaai, vreau și eu așa o pereche de pantofi. Dar să fie de balerină, ca să dansez frumos. Isabela închise ochii și pentru o clipă, își imagină că dansează pe o scenă, înconjurată de flori.

– Sau de polițist mai bine, nu? spuse Radu și îi făcu din ochi.

– Daaa! Dar tu ai mai văzut polițiste îmbrăcate în fustă?

Radu se gândi puțin. Apoi răspunse că nu, nu a mai văzut niciodată o polițistă în fustă, dar credea că Isabelei i-ar sta foarte bine.

– Nu înțeleg de ce toată lumea îmi spune să îmbrac pantaloni, oftă fata.

Mami intră atunci în cameră și auzi nedumerirea fetei. Se așeză în genunchi lângă cei doi și îi mângâie pe creștet.

– Of, Isa, cred că oamenii îți vor binele, să știi. Ce-i drept, de multe ori e mai comod să te îmbraci în pantaloni, dar nu trebuie să îi porți dacă nu îți place. Ești unică și rochițele tale te fac cu adevărat specială.

– Dar de multe ori mă încurcă, nu-i așa?

– Mhm. Cred că sunt situații în care chiar te încurcă. Uite, cum a fost azi când am jucat fotbal în nisip.

– Sau atunci când ai mers cu bicicleta, Isa, mai ții minte? completă Radu.

Fragment din povestea Isabelei

– Da, da. Așa este, aveți dreptate. Isabela căzu puțin pe gânduri. Dar știu ce e de făcut! Mami și Radu o priveau cu muuult interes. Aș putea să port pantaloni doar când știm că este foarte, foarte, foaaaarte necesar. Luminița din ochii Isabelei s-a aprins.

– Minunată idee, Isabela! Putem face împreună o listă cu astfel de situații, vrei? Propuse mami. Radu se îndreptă deja în fugă spre birou, să aducă hârtie și pix. Pe Isabela o încântă ideea! După ce au trecut pe hârtie tooot felul de situații în care era musai nevoie de pantaloni, Isabela a adormit liniștită. Mâine aveau să exploreze o peșteră. Și va purta pantaloni.

 

Am mai scris o poveste personalizată pentru Simona, o altă prietenă, cu la fel de multe emoții. O poți citi:

 Motanul din povești ciocănește la fereastra Carlei 

 

Sharing is caring!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.