Cum se manifesta crizele de furie la copii

Eram cu Ilinca într-un centru comercial micuț din Rugby, unde locuim acum. Am alergat, ne-am pitit, destinația era una singură în mintea mea: magazinul naturist. Nu și în mintea ei, firește. După îndelungi negocieri, am reușit să ajungem acolo, unde a răsturnat cam tot ce a prins, s-a ascuns printre rafturi și a rupt o pungă cu paste pe care a trebuit să o și cumpăr. Pe măsură ce șotille se înmulțeau, creștea și numărul de „NU”-uri pe care Ilinca îl auzea și micuța mea balerină se transforma văzând cu ochii într-un balaur gata-gata să scoată flăcări pe gură. Lucru care s-a și întâmplat.

Drumul până la mașină a fost îngrozitor. Îngrozitor. A mai făcut crize de furie, am mai trecut prin furtuni „tantrumiene” până astăzi, dar de fiecare dată mă seacă și mai tare de puteri și de răbdare. Am reușit, cumva, să ajungem la ușile glisante care ne scoteau din centrul comercial. Speram ca aerul rece să o liniștească. Mai aveam așa puțin până la mașină. Fredonam „Merry Christmas” în minte, ca să mă pot calma pentru că Ilinca se zbătea în brațele mele ca un pește pe uscat și țipa de parcă aș fi picurat-o cu ceară. Am citit mult despre accesele de furie la copii, am înțeles cauzele, am încercat să găsesc soluții, dar astăzi m-a depășit cu totul. Trebuia să îmblânzesc un dragon și pierdusem manualul de instrucțiuni – cam asta se întâmplase.

Tot ce contează este ca micuțul tău să fie în singuranță când face un tantrum. Nu te sinchisi de privirile răutăcioase!

Când mai aveam doi pași până la ieșire, Ilinca a făcut o mișcare bruscă în brațe și s-a aruncat pe jos. Am coborât la nivelul ei, am ridicat tonul, am certat-o. Gata, ajunsesem la fundul sacului cu răbdare. Căzuseră sacoșele pe asfalt, s-au rostogolit câteva paste din punga ruptă, eu aveam obrajii ca niște mere roșii, cel mai probabil. Și copilul urla și se zbătea în continuare. Că vrea în brațe, că vrea pe jos, ba nu, vrea la magazin, nuuuu, nu vrea să meargă cu mașina. „Dar avem de mers 5 kilometri până acasă, Ilinca, nu putem merge decât cu mașina”. Nuuuuu, pe jos, pe jos! Ilinca merge pe jos, nu în brațe. Cinci secunde mai târziu: în brațeeeee! În tot timpul acesta, cel mai probabil maximum 1 minut care a trecut ca o oră, am simțit o mână pe umărul meu. „Ești bine? Ai vrea să te ajut cu sacoșele, să te poți ocupa de copil?”, m-a întrebat o femeie cu o voce atât de calmă și bună, că mi-au dat lacrimile imediat. Ca să îmi ascund rușinea, i-am trântit un „Nu, nu sunt bine!” printre dinți, mi-am adunat copilul și pungile de pe jos și am pornit la drum. Femeia a rămas cu privirea după mine, a mai spus ceva, dar nu am auzit nimic.

Bebeluș care plânge
Când sunt micuți, e mai ușor să le înțelegi plânsul

După ce am trecut cu bine prin tot uraganul de emoții, mi-am dat seama cât de nedreaptă am fost față de omul acela, singurul din tot centrul comercial, care s-a gândit că poate am nevoie de ajutor. Singurul care nu m-a privit ca pe o mamă rea, singurul care, cel mai probabil, avea acasă un copil care a trecut la rândul său prin accese de furie. Nu mi-aș aminti chipul ei, dar dacă aș revedea-o și aș recunoaște-o, aș vrea să îi mulțumesc. Să îi spun că mâna ei pe umărul meu a fost gura de apă care mi-a stins focul. Să îi mai spun că m-a ajutat să respir, să mă liniștesc, când totul în mine clocotea și că, datorită ei, am reușit să ajung cu bine acasă, chiar dacă Ilinca a urlat până ce am pus-o în pat, acasă.

Crizele de furie sunt ca furtunile: vin și pleacă

Dacă am învățat un lucru din crizele de furie ale Ilincăi, este că ele trec. Ca niște furtuni care apar pe neașteptate, ele vin și pleacă. Și, deși pare că soarele nu va mai ieși vreodată, el e acolo, sparge norii ca să răsară din nou. Când am citit prima dată despre „tantrumuri la 2 ani”, Ilinca era încă un bebeluș, plângea de durere, foame, dor, cald și rece. Era ușor, atacurile de furie păreau niște închipuiri ale părinților și oamenilor de știință. Mi-am spus că mie nu are cum să mi se întâmple pentru că am un copil liniștit. Totul s-a schimbat înainte de 2 ani, când Ilinca a început să își manifeste independența, când a început să vorbească și voia tot mai mult, tot mai mult. Am observat că multe crize de furie puteau fi oprite la timp dacă evitam locurile aglomerate, dacă se odihnea cât avea nevoie și dacă îi acordam atenție atunci când o cerea. Nu am reușit întotdeauna, exact cum nu am reușit astăzi, în centrul comercial. Sunt o mamă rea pentru asta? Nu, nu cred. O iubesc ca pe Dumnezeu, o îndrum, o încurajez. Dar sunt om și am limite. Și când ajung la capăt, chiar la capătul puterilor, este atât de bine să știu că sunt oameni care mă înțeleg. Chiar dacă sunt doar niște străini.

 

 

Sharing is caring!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.