Maini mici murdare de culoare

Scotoceam într-o cutie de jucării pe care o abandonasem de ceva vreme. Ilinca era atât de entuziasmată de lucrușoare de care chiar uitase și a pus ochii pe un pahar roz din plastic. A dat fuga la sticla cu apă și m-a rugat să îl umplu. Da, m-a „rugat”, exact asta am zis. Spune atât de frumos „pleaaaaase, mami”, încât mă înmoaie ca pe o bucată de plastilină. Am turnat apa un pic prea repede și o dușcă bună s-a vărsat pe podea, pe mâna Ilincăi și pe șosetele mele. Copila a pufnit în râs și mi-a căutat privirea. Mi-a spus atât de dulce „ups, mami! Nu-i nimic, ștergem”. Și am râs amândouă până am rămas fără aer. I-am mângâiat obrajii, am adus un prosop și am șters împreună, și-a ales apoi o bluză și a dat apa pe gât.

Lecții de la copilul meu
Am învățat atât de multe lucruri de la copilul meu! Acum pot să fac și yoga în joacă

Ilinca s-a întors la jucăriile uitate și regăsite, dar eu am rămas așa, ghemuită, cu prosopul umed în mână și nu-mi venea să cred ce se întâmplase. Copila mea de doar 2 ani și 5 luni mi-a dat o lecție grozavă despre controlul emoțiilor, despre cum să faci haz de necaz uneori, când este nevoie. M-a zdruncinat zdravăn, pe cuvânt! Și m-am gândit, cu rușine, de câte ori nu a vărsat ea apă pe parchet, pe covor, canapea sau șosete și am ridicat tonul când am fi putut să râdem și să ștergem împreună.

Cum, când a cotrobăit în sertare și a scos la întâmplare acte, hârtii și hârtiuțe, în loc să le împachetăm din nou și să le găsim un loc mai potrivit, am dojenit-o.

Când a găsit un pix rătăcit pe sub masă și a făcut harcea-parcea agenda mea de comenzi cu o bucurie nemaipomenită, am certat-o. A întors privirea, stânjenită, gata-gata să plângă.

Apoi, când a vărsat zahărul în borcanul pe jumătate plin cu cafea sau când a venit cu răsuflarea tăiată să îmi spună că a desenat un pește. M-a luat de mână, mi-a repetat de vreo zece ori că a desenat un pește, a desenat un pește, mami, uite, mami, uite. Bucuria ei era molipsitoare, râdeam și eu, râdea și ea. Și l-am văzut, cel mai frumos pește pe care ar fi putut vreodată un copil să îl deseneze pe un PERETE.

Îmi amintesc de toate momentele astea pentru că sunt cele în care mi-am pierdut cumpătul. Pentru că sunt puncte pe harta răbdării mele unde părea să nu mai fie vreun drum, nici măcar o potecă pe care să cotesc. Și taman acelea sunt punctele în care trebuie să te oprești și să găsești o ieșire, o cale spre calm și blândețe. Știu, ele par de multe ori imposibil de găsit, ascunse atât de bine ca niște comori din poveștile cu pirați. Dar sunt acolo, promit. Caută-le mai bine! Ilinca m-a învățat ieri că fiecare „dezastru domestic” are o cale de ieșire și că e ok să faci haz de necaz când te simți ca un vulcan pe punctul de a erupe. Că poți elibera lava aia fierbinte prin râs și că poți, da, să îi mai explici o dată, a 2364-a oară, de ce nu este în regulă să deseneze pești pe pereți, dar că e total în regulă să facă asta pe hârtie.

Pentru că peștii se șterg de pe perete cu un prosop umed (nu și dacă sunt desenați cu pixul, din păcate, haha), dar tonul dur și chipul tău crispat din mintea copilului, nu. Cel puțin nu pentru o perioadă. Ai în tine resurse de nebănuit, răbdarea ta găsește mereu o cale să iasă la suprafață, ca un izvor care șerpuiește sub pământ până ce găsește o cale de ieșire. Trebuie doar să crezi că poți.

 

Sharing is caring!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.