În puținele momente de liniște, meditez. Îmi imaginez viitorul, încerc să fac pace cu trecutul, îi mulțumesc Cerului pentru tot ce am. Acelea sunt momentele în care-mi răscolesc eul ca și cum ai căuta cu disperare inelul de la mama, rătăcit undeva prin casă, Dumnezeu știe unde. Mut mobila, deschid sertare, scot haine, golesc rafturi și rostesc în gând o rugăciune, că știu că mă ajută. Și în căutarea mea, dau de lucruri pe care le-aș fi vrut uitate. Scot la iveală drame mai mici, drame mai mari, din copilărie, din adolescență și de ieri. Mă mir unde încap atâtea drame, cum de mai au loc, cum de am reușit, din nou, să le burdușesc în suflet.

În puținele momente de liniște, scot dramele la suprafață, le suflu de praf, de așez cu grijă în poale. Sunt ca niște pisici bătrâne, obosite, care se aciuează pentru ultima dată în brațele mele, cele care le-au hrănit și îngrijit atâta vreme.

Am scăpat de persoanele toxice

Scapa de persoanele toxice
Am lăsat oameni urâcioși să îmi întunece zilele © Velizar Ivanov

Eu strâng drame de când mă știu și nu mi s-a părut vreodată că m-ar împiedica să îmi trăiesc viața. Și nu mi-am dat seama niciodată câte am adunat, până nu am început să mă orientez spre mine. Am în minte un episod de acum câțiva ani, în care mă plângeam că-s prea grasă. Că am coapsele mari, nu-mi vin blugii, nu pot purta fuste scurte, nu pot sta la plajă fără să îmi acopăr picioarele. Îmi era atât de rușine de corpul meu, că refuzam să ies din casă. Mi se părea că toată grăsimea aia curge pe mine, că arăt ca o gogoașă glazurată. Era drama mea. O tragedie. O adevărată catastrofă. Și am trăit-o intens, am consumat-o cu viteza unei lumânări însetate de oxigen. Până când, dintr-odată, s-a stins. A dispărut. Au apărut alte drame și le-am ascuns pe cele vechi. Și acum știi cum arată sufletul meu? Ca un anticariat dichisit cu tragedii de toate felurile, din toate timpurile creației mele de care îmi pot aminti.

Din fericire, locul ăsta începe să se curețe și ușor, ușor, văd lumină la geamuri. S-a întâmplat, exact așa cum spuneam, de când am început să am grijă de mine. Citesc cât pot și, într-una dintre cărțile despre povești terapeutice, am dat de un paragraf care însumează atât de bine o lecție bună, bună de ținut minte:

„Each of us being a main character in his own drama plays subordinate parts in the drama of others, and each drama constrains the others” (n.r.:  Fiecare dintre noi este personajul principal în propria dramă, dar joacă roluri secundare în dramele celorlalți, așa încât fiecare dramă le constrânge pe celelalte). A fost un moment de wow! M-am gândit la atâtea momente pe care le-am păstrat în gânduri, care m-au rănit atâta vreme, fără ca măcar să facă parte din povestea mea. Atâția oameni urâcioși pe care i-am acceptat în viață, cărora le-am permis să mă cioplească cu o libertate incredibilă. Ca și cum i-aș fi invitat în casa mea și i-am lăsat să o golească de tot ce am mai de valoare.

Așa că am început de aici, de la oamenii din jurul meu. Am renunțat să mă agăț de dramele care nu îmi aparțin, să mai las personaje episodice să mă definească. Și asta a adus cu sine o liniște interioară incredibilă. Am realizat cât de nedreptă am fost cu mine. Cum, în loc să mă bucur de cer, m-am întristat de norul care rătăcea prin albastru.

Încetul cu încetul, golesc și dramele mici, ale mele, și pe cele mari. Fac ordine în casă.

Sharing is caring!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.