familia mea este totul

Acest articol face parte dintr-o serie de interviuri savuroase, pline ochi de informații, realizate cu mame de diferite profesii. Mai jos, interviu cu Adela Vulpe, mama-psiholog.

Doamne, câte amintiri frumoase am din copilărie, cu familia mea! Cum îmi apare imaginea mamei care mă încălzea în pătuț înainte de somn, cum mă cuibăream în brațele ei și îi simțeam mirosul dulce. Se strecura apoi pe ușă și stătea până spre dimineața în bucătărie, apoi pleca la serviciu. Cât de mult îmi plăcea să merg cu fratele meu pe bicicletă, cocoțată într-un scaun din plastic improvizat. Să ne uităm la diafilme cu „Dănilă Prepeleac” și „Scufița Roșie”; le vedeam măcar o dată pe zi. În fiecare zi. Îmi amintesc la fel de bine ora de desene animate la televizorul nostru alb-negru, prima casetă pe care am primit-o de ziua mea, albumul celor de la Akcent. Doamne, l-am ascultat pe repeat de atâtea ori, că aveam fiecare vers în minte și noaptea, când puneam capul pe pernă. Una peste alta, amintirile mele sunt amestecate. Una caldă, alta rece. La fel de multe sunt și cele urâte, în care tata este de obicei absent și eu trec dintr-o dietă în alta, mereu nemulțumită de greutatea mea. Un complex pe care îl am și acum.

Mama mea, familia mea
Cel mai bine îmi amintesc de mama / photo by Caroline Hernandez

Familia mea este, dincolo de toate, una numeroasă

Așadar, familia. Am o definiție confuză a familiei pentru că eu nu am avut o copilărie tocmai echilibrată. Mama s-a străduit să ne țină și loc de tată, să ne ofere orice, să nu râvnim, să nu fim nefericiți. Cred că a făcut o treabă grozavă, dar, cumva, în adânc-adânc, am știut că sunt lucruri importante care îmi lipsesc. Și nu, nu mă refer la dulciuri și papuci noi sau mai multe jucării.

Pentru că mama și fratele meu au fost o prezență constantă când eram copil, mi-am redefinit conceptul de „familie tradițională”. Am fost fericită așa, foarte fericită. Și eu m-am jucat prin noroi, și eu m-am cățărat prin copaci și am stat la săniuș până îmi îngheța nasul. Dar am simțit lipsa unui tată în viața mea. A unui rol masculin asumat, a unei autorități care să mă facă mai târziu să spun: „da, uite așa vreau să fie tatăl copiilor mei”. Care să mă facă să mă îndrăgostesc, fără să vreau, de același tip de om.

Dar familia mea de care îmi amintesc cu drag din copilărie și care este și acum, era mult mai mare. Am mătuși, unchi și verișori care mi-au fost dragi dintotdeauna. Și cu ei am amintiri grozave și continui să îmi creez altele și altele. Am fost mereu acolo, micuță, ocrotită de fiecare în parte. Avem o legătură extraordinar de puternică și este exact ce aș vrea să trăiască și copiii mei: sentimentul acela că familia este totul.

Dar tocmai de asta am discutat cu Adela Vulpe, psiholog, despre subiectul „familia mea”. Ce este de fapt, cum se clădește, ce importanță are, ce înseamnă prezența unei mame și a unui tată în creșterea unui copil? Familia mea poate fi diferită de a ta, dar în esență, toți vrem același lucru. Să fim iubiți și să oferim iubire.

– Adela, există o definiție universală a familiei?

Cristina, îmi aduc aminte de atunci când eram mică și de experiența Crăciunului, când ne adunam toți în jurul unei mese mari, bradul era împodobit și mirosea a cozonaci, așteptam cu nerăbdare seara de Crăciun. Știam că o sa îl revăd pe unchiul meu (ne vedeam o dată pe an) și eram foarte fericită. Pentru mine, „definiția” familiei asta însemna atunci și mi-a rămas întipărită în suflet. Consider că familia reprezintă dragostea, respectul și fericirea dintre mai mulți oameni legați prin sânge și iubire sau doar prin iubire. Sunt de părere că fiecare deține o definiție universală a familiei dar în același timp ceea ce pentru mine înseamnă familie pentru altcineva poate avea un alt înțeles. Cred că general valabil în definirea unei familii este prezența iubirii, așa cum o percepe fiecare. Permite-mi să detaliez. Iubirea are multiple valențe și forme. Eu mă simt iubită atunci când cineva îmi oferă respect, când cineva se simte în largul lui alături de mine și își poate exprima liber personalitatea. Fiecare trăiește acest sentiment diferit și este perfect normal să fie așa. Drept urmare definiția familiei pentru mine este: legătura plină de iubire și libertate dintre mai mulți oameni.

„Exemplele oferite de părinții noștri în copilărie își pun accentul asupra noastră și ne ajută mai mult sau mai puțin să relaționam eficient cu ceilalți”

– Am întâlnit oameni tare buni care nu își doresc să se căsătorească, am întâlnit și oameni care vor să aibă un singur copil, oameni care nu își doresc deloc și oameni care vor să aibă casa plină cu copii. Cum se explică variațiile acestea în definirea familiei?

Pentru că fiecare are propria definiție a familiei, pentru unele persoane căsătoria nu reprezintă o prioritate și consideră că pot forma o familie fără a avea un certificat de căsătorie. Sunt însă persoane care pun accept foarte mare pe acest aspect. Toate aceste lucruri își au rădăcinile în copilărie, în exemplele pe care le-au primit de la părinții lor. În perioada copilăriei ne formăm convingerile, valorile după care ne ghidăm în viață, observând și analizând cum se comportă mama sau tata, alegem să înțelegem lumea în care trăim, alegem drept urmare să punem accent mai mult sau mai puțin pe anumite aspecte. Adultul de azi este copilul care a interiorizat la un moment dat anumite convingeri după care se ghidează în prezent.

În concluzie, când întâlnim persoana potrivită pentru noi, cu care rezonăm pe mai multe planuri, alegem să facem anumiți pași în acea relație ghidați de convingerile și valorile comune.

– Vorbim puțin de exemplul masculin și cel feminin din familie? Cât de importante sunt ele și cum ne afectează pe parcursul vieții?

Alfred Adler vorbește în cartea sa, „Cunoașterea omului”, despre diferențele dintre femeie și bărbat transmise încă din copilărie. Femeile sunt percepute ca fiind sexul slab si bărbații ca fiind sexul puternic si chiar daca mișcările feministe si-au spus cuvântul asupra acestui aspect, iar anumite atitudini si comportamente s-au schimbat, rămâne încă bine implementata această diferență. Este mai mult decât clar faptul că anumite trăsături le moștenim de la mama, iar altele de la tata și nu de multe ori copiii verbalizează dorința de a fi ca mama sau ca tata atunci când vor crește mari. Modelele parentale sunt de o importanță majoră în educarea copilului, deoarece, prin internalizarea acestor modele, copilul devenit adult va regăsi în propriul comportament anumite trăsături asemănătoare mamei sau tatălui.

Am întâlnit familii în care tatăl era perceput ca fiind capul familiei, cel care muncește și aduce banii în casă, iar mama este cea care se ocupă de treburile casnice. Am întâlnit însă și familii în care tatăl era cel care se ocupa mai mult de copii în timp ce mama avea o carieră de succes.

În ambele cazuri însă era clar că una din persoane este considerata conducătorul de către copil și aici exista multe variante, cazuri în care copilul îl percepea pe tată ca fiind cel puternic pentru că îi susținea financiar, sau o considera pe mama liderul familiei pentru că era cea care lua deciziile atunci când era vorba despre ei, ca familie.

Drept concluzie, exemplele oferite de părinții noștri în copilărie își pun accentul asupra noastră și ne ajută mai mult sau mai puțin să relaționam eficient cu ceilalți.

– „Prietenii sunt familia pe care ne-o alegem singuri” – cred că îți sună cunoscută zicala. Putem să vorbim despre „familie” și în cazul acesta? Adică, e musai să fie o legătură de sânge?

Clar vorbim de familie și în lipsa unei legături de sânge, multe persoane fiind mai apropiate de familia „construită” și chiar au legături mult mai sănătoase cu aceasta.

– Ce primim de la familie și ce ar trebui să oferim? Eu, de pildă, cred cu tărie că familia este totul și nu deviez de la propria mea credință.

Iubire, iubire și iar iubire! Cel puțin așa ar fi minunat să fie, dar din păcate nu în toate cazurile putem vorbi despre asta. Sunt familii în care iubirea nu este simțită și drept urmare nu este transmisă. Cred că este esențial să înțelegem că într-o familie nimic nu începe cu „trebuie”, iar dacă înțelegem asta putem să simțim, să oferim și să trăim sănătos experiența familiei potrivite pentru fiecare dintre noi.

Primim foarte multe lucruri de la familia noastră. Pe lângă un set de valori, convingeri, modele parentale, pattern-uri comportamentale despre care am vorbit mai sus mai primim și modele emoționale, adică învățăm cum să ne exprimăm emoțiile. Cel mai important însă este faptul că învățăm cum reacționează ceilalți atunci când ne exprimăm aceste emoții.

Ce ar fi de dorit să oferim familiei noastre? Posibilitatea de a avea încredere în noi, libertatea exprimării propriei personalități și capacitatea de a înțelege că suntem diferiți, drept urmare gândim, simțim și reacționăm diferit. Am observat însă că majoritatea lucrurilor menționate mai sus reușim să le primim și să le oferim după un lung proces de autocunoaștere și de cunoaștere a familiei noastre. Acest proces poate fi uneori dureros, deoarece scoate la iveala anumite aspecte care nu sunt ușor de digerat despre propria persoană sau despre persoanele apropiate. Însă acest proces este absolut necesar pentru a ajunge să trăim experiența unei familii sănătoase.

Puteți citi alt interviu super util cu Adela despre haosul primelor luni de bebelușie și metode prin care putem face trecerea spre „mămicie” mai ușoară.

Adela Vulpe psihologSunt Adela, mama lui Amélie de un an jumate şi psiholog de 8 ani. Pe lângă sutele de ore de autocunoaştere dedicate profesie de psiholog, “profesia” de mama a fost şi este în continuare un curs de autocunoaştere pentru mine, m-a ajutat să îmi înțeleg cel mai bine trăirile, comportamentul şi atitudinea, Amélie este un profesor minunat.

 

Sharing is caring!

2 Thoughts on “Familia mea este totul – interviu cu psihologul Adela Vulpe”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.