Mama si fiica de mana

Ilinca abia adormise la amiază. M-am ridicat ușor și am fugit spre bucătărie. Aveam stomacul cât un pumn de copilaș, strâns, chircit, zgomotos. Mă luasem cu joaca, mă luasem cu scrisul și am uitat să mănânc. Am deschis frigiderul și am luat ceva la întâmplare, asta ca să nu dau iama în dulciuri. Începuse o melodie la radio și nu am apucat să îi ascult finalul, că deja terminasem tot din farfurie. Am înfulecat totul ca și cum ar fi fost ultima mea masă de pe Pământ. Ca și cum ar fi stat cineva cu o armă la tâmple și mi-ar fi zis: „boss, până se termină melodia asta, nu vreau să mai văd nimic în farfurie, altfel, BUM!”. M-am speriat, zău, așa că am mâncat tot.

O luptă împotriva timpului

Scrisoare in posta vintage

Și apoi m-am cuibărit pe canapea pentru că mă luase o durere acută de stomac. Mi-am amintit atunci de niște episoade din copilăria mea care se petreceau foarte des. Am văzut-o pe mama mâncând direct din oala de pe aragaz, în picioare, grăbită, parcă pe furiș. Știu că am surprins-o odată așa și nu îi înțelegeam graba. Nu înțelegeam de ce își rotește privirea prin încăpere de parcă Mafia era cu ochii pe ea. Și, pentru numele lui Dumnezeu, de ce mânca cu graba aia, când s-ar fi putut așeza la masă și să termine în tihnă? Să se bucure de mâncarea pe care chiar ea o făcuse.

Și după aceea am surprins-o de atâtea ori, încât devenise o obișnuință. Ba chiar, când am mai crescut un pic, râdeam cu toții pe tema asta. Că, uite, mama mănâncă așa cum dorm caii, din picioare.

Dar azi, în timp ce stăteam ghemuită pe canapea, cu spini în stomac, mi-am dat seama. Azi am înțeles-o cu adevărat după atâta timp. Pentru că și eu, ca ea, am mâncat pe grabă, ca să am timp să mai lucrez un pic. Să mai scriu o poveste, să spăl apoi vasele, să strâng jucăriile, să pun hainele la uscat. Toate, până se trezește Ilinca. Așa făcea mama, se punea mereu pe ultimul loc. Apuca să mănânce când foamea devenea chiar chinuitoare și nu mai avea de ales. Își cumpăra haine noi când se asigura că mai întâi avem noi, citea o carte după ce ne adormea pe noi, făcea o baie luuungă după ce ne lăsa pe noi să ne bălăcim. De fiecare dată, dacă îi mai rămânea timp. Pentru că era întotdeauna o luptă împotriva timpului.

O luptă pe care o duc și eu acum și mă stoarce de puteri. Acum te înțeleg, mamă. Acum îți înțeleg sacrificiul. Și mâine am să te întreb cum ai reușit tu.

Sharing is caring!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.