De ce ti-e frica?

Acest articol face parte dintr-o serie de interviuri savuroase, pline ochi de informații, realizate cu mame de diferite profesii. Mai jos, interviu cu Adela Vulpe, mama-psiholog.

Am avut mereu temerile mele adânc ascunse. De pildă, îmi era îngrozitor de frică să rămân singură în casă noaptea. Întunericul părea atunci să îmi știe toate slăbiciunile, să mi le exploateze la maximum. Umbrele erau monștri, imaginația mea lucra intens și intram în panică. Apoi, mai târziu, când eram prin liceu, citisem undeva sau îmi spusese cineva că un tip a murit de septicemie după ce și-a tăiat degetul într-o coală de hârtie. O coală de hârtie, for God’s sake! M-a marcat. Mergeam pe stradă și mă uitam după avioane, să nu se prăbușească unul fix în capul meu, mergeam cât mai departe de acoperișuri sau panouri publicitare, eram în alertă mereu și aveam grijă să nu mă împiedic de vreo bordură. Firește, asta a contrastat mereu cu firea mea împiedicată si cine mă cunoștea, n-ar fi zis că e cine știe ce îmbunătățire. Dar eu știam mai bine.

O frică de care nu pot scăpa

Apoi a trecut și etapa asta și am început să am frici de examene, frică de a fi părăsită de iubit, frica de a mă face de râs în public și tot așa.
Dar acum, acum după ce am devenit responsabilă și de altă viață în afară de a mea, mi-e mai mult decât frică. Sunt terorizată. Pe urmele mele calcă fără jenă o teamă grosolană. Se ține de mine ca o umbră și nu mă pot scutura de ea.

Copac intunecat
Frica își întinde brațele precum crengile unui copac

Mi-e teamă să nu vărs o cană de apă fierbinte peste piciorușele Ilincăi, să nu o scap din brațe, să nu alunece de pe trepte, să nu răcească dacă o îmbrac prea subțire, să adorm atât de profund, încât să nu o aud când mă strigă. Și, mai presus de toate, mi-e teamă de oameni. Da, de oameni. Zău că m-aș închide într-o bulă cu Ilinca si nu aș mai ieși de acolo, chiar dacă ar însemna să contrazic toți părinții parentingului modern. Citesc despre tentative de răpire în plină zi, extremiști care folosesc cuțite și mitraliere împotriva oamenilor nevinovați. Bombe la mall, în stații de autobuz, șoferi care spulberă trecătorii și, Doamne, zău că nu pot închide ochii.

Ce spune mama psiholog despre frică

Trăim într-o lume nebună. Și asta îmi face mie rolul de părinte mult mai dificil. Pentru că eu trebuie să îmi învăț copilul să iubească necondiționat, să ofere ajutor, să nu aibă prejudecăți, să își iubească aproapele, indiferent ce haine poartă și ce culoare are pielea lui. Trebuie să îl ajut să înflorească în lumea asta, în care răul pare să triumfe și teama să fie înainte de orice.

Dar știi ce? Refuz să-mi bag capul în pământ de teamă! Îmi dau seama că pe măsură ce mă înconjor de informații negative, creierul meu refuză să se gândească și la altceva. Toate celelalte aspecte ale vieții mele devin secundare, primează instinctul de supraviețuire. Pentru că am simțit că pierd controlul, că nu mă bucur cu totul de lucrurile pozitive, foarte multe de altfel, am căutat soluții.
Am vorbit cu Adela Vulpe despre temeri și cum să la facem față. Despre factori declanșatori și căi de scăpare.

– Adela, ție îți este frică?

– Da și mie îmi este frică, frica este una dintre cele patru emoții de bază, pe lângă furie, tristețe și bucurie. Este important să înțelegem diferența între emoție și sentiment pentru a pricepe ce anume trăim și simțim.

– Când devine „teama”, prea multă teamă? Și cum ne dăm seama că pune stăpânire pe noi?

– Să explic un pic. Emoția este o stare afectivă spontană însoțită de reacții fiziologice, cu o intensitate variabilă, durată scurtă și care se produce inconștient. Emoțiile au un triger. Ele sunt declanșate fie de un stimul intern, fie de unul extern sau chiar unul imaginar. Frica este una dintre cele mai intense emoții trăite de oameni, să știi. Prin urmare, dacă mie îmi este frică de întuneric, când o sa mă aflu într-o încăpere unde nu este lumină, o să încep să transpir, să tremur, să mi se facă frig sau cald.
Sentimentul reprezintă prelucrarea conștientă a emoției, sunt stări afective superioare care durează mai mult timp, iar intensitatea lor este moderată. Sentimentele au mereu legătură cu valoriile noastre și cu semnificațiile pe care le oferim. Spre deosebire de emoție, însă, acestea nu au parte de reacții fiziologie intense.

Bec aprins în dormitor întunecat
Frica de întuneric este des întâlnită

Acum că știm diferența între cele două, ne putem da seama ce anume trăim într-o anumită experiență.
M-ai întrebat când ne dăm seama că frica pune stăpânire pe noi și iți voi da un exemplu personal. Eu am frică de păianjeni, o teamă de altfel super des întâlnită. Când văd un păianjen, mâinile încep să îmi transpire, inima începe să îmi bată foarte tare și fug, este clar că trăiesc o emoție intensă de frică și că pune stăpânire pe mine, în momentul acela nu mai conteaza ce fac, las totul și fug.
Când o emoție pune stăpânire pe noi și începe sa ne „controleze” viața, începe să „ne încurce” , atunci putem spune că este prea multa teamă.

– Mi-ar plăcea să avem la îndemână pastile împotriva sentimentului ăsta urât, dar dacă ar trece cu o Aspirină, ar fi mult prea ușor. Totuși, există „remediu”? Putem să tratăm cumva teama?

– Sentimentul de frică este, după cum spuneam, prelucrarea conștientă a emoției aferente, practic creierul începe să transmită stimuli care întăresc această emoție, prin urmare reacționează. Începe să analizeze în amănunt, căutând o soluție, lucrul acesta genereaza din nou sentimentul și tot așa, ne învârtim într-un cerc vicios.

„Pastila” potrivită în acest sens, după părerea mea, este conștientizarea emoțiilor și apoi a sentimentelor trăite. E foarte important să ne dam voie să simțim fiecare emoție și sentiment în parte chiar dacă este inconfortabil la început (specific aici ca nu vorbim despre fobii, care implică o altă discuție). Din moment ce suntem conștienți de acestea, ne cunoaștem mai bine, na dăm seama ce anume trezesc ele în noi și unde anume e de dorit să lucrăm.

– Uite, de pildă, eu trăiesc constant cu teama de a-mi găsi casa în flăcări. Știi filmele alea în care oamenii își pun mâinile în cap și își amintesc fulgerător că au uitat o lumânare aprinsă, dar când se întorc acasă, e prea târziu? Eu sunt unul dintre oamenii ăia. Când eram mică, pusesem o haină la uscat de asupra aragazului aprins. M-am trezit sugrumată de un fum negru, practic îi vedeam ghearele strângându-mă de gât și bluza mea era scrum deja. De atunci sunt tot mai precaută, dar nu pot evita sentimentul. Cât de adevărată e zicala „de ce ți-e frică, nu scapi”? E cazul să îmi fac o asigurare de locuință oare?

– Cristina, în cazul tău este clar că emoția trăită în copilărie a declanșat un sentiment care te însoțește și acum. Soluția pe care tu ai găsit-o a fost să verifici constant dacă nu ai lăsat ceva aprins care poate determina un incendiu. Această verificare însa poate deveni deranjantă, dacă îți ocupă mai mult timp și interferează cu alte activități, dacă te face să te simți anxioasă atunci când ești plecată de acasă și să stai cu gandul numai acolo. Și în acest caz ajută conștientizarea, îți poți face o imagine mintală, un fel de fotografie a pașilor pe care i-ai urmat înainte de a pleca de acasa și o poți rememora de fiecare dată când ai nevoie.

Și da, îți poți face asigurare la casă dacă asta te face să te simți mai în siguranță și consideri că o să te ajute să trăiești acest sentiment la o intensitate mai mică.

Adela Vulpe psiholog

 

Sunt Adela, mama lui Amélie de un an jumate şi psiholog de 8 ani. Pe lângă sutele de ore de autocunoaştere dedicate profesie de psiholog, “profesia” de mama a fost şi este în continuare un curs de autocunoaştere pentru mine, m-a ajutat să îmi înțeleg cel mai bine trăirile, comportamentul şi atitudinea, Amélie este un profesor minunat.

Sharing is caring!

One Thought on “Teama înainte de toate – Interviu cu mama psiholog”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.