Doua fete pe plaja

Există un fel de magie pe care mi-aș fi dorit să nu îl cunosc. Acela în care, odată cu apariția unui copil, dispare și prietenia. Am încercat să fiu amuzantă, firește, dar în realitate doare de parcă te-ar lovi cineva cu o piatră în moalele capului.
Așadar, prietenia. Am rămas cu una, două legături foarte puternice în timp ce altele s-au deslânat. Dar am și legat noi prietenii la care nu m-aș așteptat vreodată. Asta nu înseamnă că o pierdere compensează alta pentru că prietenii sunt unici și nu pot fi niciodată substituiți. Prieteni din copilărie? Nu mai am. Din liceu? Doi sau trei, dar buni. Din facultate? Tot doi sau trei. Îi pot număra pe degetetele de la o mână plus câteva degete de la cealaltă.

Prietenia dintre doua fete
Prioritățile se schimbă, viața mea e alta

Am nevoie de prietenia ta

Începutul mămiciei m-a întristat foarte tare. Eram înspăimântată de un copil pe care nici măcar nu știam cum să îl apuc, cum să îl liniștesc, cum să îl înțeleg. Plângeam din orice, plângea și copilul și niciunul dintre noi nu știa, aparent, de ce. Aveam nevoie mai mult ca oricând de prieteni. De fapt, mereu am avut nevoie, eu sunt omul care moare încet și în chinuri dacă se trezește în singurătate. Și m-am trezit, da.

O amintire pe care o am foarte clar în minte și care se ține de mine ca un tatuaj, este cea în care o țineam pe Ilinca în brațe, încercând să o alăptez, pe la 3:47, plângând cu sughițuri. Aveam o lumină călduță de veghe și mă uitam la piciorușele ei printre lacrimi. Mă dureau sânii și mă durea sufletul. M-am simțit cel mai singur om de pe pământ, în camera aceea semi-obscură, cu un copil care se agăța de pieptul meu pentru că doar pe mine mă avea. A trecut multă vreme până să mă vindec de sentimentul acela. Până să îmi scutur singurătatea de pe umeri și atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu voi mai fi niciodată singură. Că am alte priorități și viața mea s-a schimbat radical. Ce însemna prietenia în momente ca acelea, când nu aveam pe nimeni?

Fete se îmbrățișează
Cine încă are prieteni din copilărie ori e foarte norocos, ori au făcut copii în același timp

Mulți oameni nu au înțeles asta și au plecat. Dar e perfect normal și nici nu trebuie să fie altfel. Am învățat că sunt oameni în viața ta care vin exact când ai nevoie de ei, așa cum și tu poți fi pasager-salvator la un moment dat. Și e ok. Prietenii nu trebuie să rămână acolo de dragul amintirilor. Ce aș vrea să înțelegi, și eu am înțeles cam târziu, este că viața ta este alta și că acum „mama” este un cuvânt care te responsabilizează mai mult ca orice alt cuvând din dicționar. Dar îți promit că vei găsi alți oameni cu care să împarți aceleași interese, aceleași vise. Îți mai promit că vor fi legături vechi pe care le poți reînnoda pentru că tu nu vei fi toată viața așa vulnerabilă și copilul nu va fi tot timpul așa dependent de tine. Mă uit la Ilinca și nu îmi vine să cred cât de frumos crește și ce copil independent devine. Am atât de mult timp pentru alte lucruri și nu credeam că va veni și ziua asta cândva.

Oamenii – niște copaci cu rădăcini adânci, bătuți de vânt

Ce am constatat, însă, este că la nivelul la care ne aflăm acum, proaspăt părinți, la vârsta asta, este greu să legi prietenii noi și prietenia oricum capătă o altă valoare. De ce? Pentru că suntem ca niște copaci vârstnici. Am prins rădăcini, am trecut prin furtuni, ne-am clătinat în stânga și în dreapta și am devenit copacii care suntem azi, cu scoarța groasă, aproape imposibil de modelat. Nu mai suntem făcuți din lut. Suntem lemn gros, unduit după experiențele vieții. Nu îl mai poți schimba. Deci oamenii vor fi mai reticenți în a lega noi prietenii. Eu chiar cred că părinții care și-au păstrat prietenii din copilărie ori sunt foarte norocoși, ori au făcut copii în același timp. Știu că sună nostim, dar acum, viața mea a căpătat o altă formă. A trebuit să găsesc loc în triunghiul meu desenat strâmb pentru oameni noi. Și asta a însemnat să am parte și de dezamăgiri. Nu toți proaspeții părinți îți vor fi prieteni. Pentru că… copaci. Ai înțeles.

Dar să îți spun ce am făcut eu, om dependent de socializare din fire, ca să am iar carnețel de prieten, cu ștampila la zi.
– Am ieșit mult la locuri de joacă, în parcuri, la cercuri de lectură & co. Când nu am găsit, am organizat chiar eu activități. Am rămas surprinsă cât de mulți părinți participă la astfel de activități și cât de senini devin ochii lor obosiți când cineva le înțelege temerile și când văd alți oameni la fel de speriați și extenuați ca ei. Asta m-a ajutat cel mai mult când ne-am mutat în altă țară (voi scrie un articol și despre asta) și eram total străină de tot. Complet singură. Nada de nada. Doar eu și copilul. Eram atât de obosită, of.
– Am ales cu grijă în ce grupuri online de mame mă bag. La început a fost un haos total. Până să îmi dau seama ce mi se potrivește, am pierdut ceva timp cu telefonul în mână, răspunzând la comentarii răutăcioase, citind informații total eronate. Dar și când le-am găsit, chiar le-am găsit. Am purtat multe conversații savuroase cu super mame cu care am fost pe aceeași undă. Cu unele am legat prietenii frumoase, cu altele nu. Și e ok.
– Mi-am ținut mintea ocupată mereu. Nu m-am lăsat să cad. Și dacă am căzut, am cerut ajutor, fără nicio rușine. Ușor, ușor, am început să îmi iau responsabilități care nu aveau legătură cu copilul pentru că simțeam nevoia asta. Am descoperit cărțile pentru copii de la editura Usborne, am devenit și eu reprezentant, am cunoscut oameni tare mișto făcând asta și, în cele din urmă, a fost biletul meu către antreprenoriat. Urmează o poveste și despre asta.
– Am citit. Mult. Foarte mult. Știu, prietenii imaginari nu se pun la socoteală, dar am citit literatură, am devorat cărți de parenting, în fiecare zi venea curierul cu câte o comandă. Da, cumpăram mult din librăriile online, don’t judge.

Sharing is caring!

4 Thoughts on “Vrei să fii prietena mea? Cum se închide cercul de prieteni când devii mamă”

  • UF…adevarat! Dupa experienta de PARINTEALA de pana acum sper doar ca eu sa pot fi PRIETENUl de NADEJDE pentru PRIETENEle mele care vor deveni mame.

  • Cat de mult te inteleg…si eu sunt venita in uk din martie anul trecut…duc dorul prietenilor ca sunt o vorbareata incurabila, iar aici mi se pare atat de greu sa dezvolt noi prietenii…

    • Da, așa este. Florina. Englezii sunt politicoși, dar reci, iar românii veniți în Uk, cel puțin cei cu care am venit eu în contact, au deja cercul de prieteni format.
      E greu, dar cred că îți scoate Dumnezeu în cale oamenii potriviți când te aștepți mai puțin, nu?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.