Dragostea dintre mama si copil

De câte ori nu m-am îndreptat spre Sfântul Google când ceva mi-a dat de bănuit? Oh, de nenumărate ori. Am făcut pelerinaje unul după altul și în mare parte Google a fost un sfânt bun, înțelept, nu mi-a dat motive să mă îndoiesc. Vreau să zic, am căutat mereu surse de încredere ca să nu intru în panică la orice durere de cap și să-mi iau adio de la familie și prieteni că am cancer sau altă boală cu nume ciudat. Am început să îmi pierd credința în Sfântul Google când am descoperit grupurile de mame de pe Facebook. Dar m-am lecuit și de ele într-un timp relativ scurt. Așa că am rămas cu singurele prietene care nu m-au trădat niciodată. Cu cea mai credibilă sursă. Cărțile.

Dragostea dintre mama si copil
Legătura dintre mine și ea este mai puternică decât orice

Sunt mamă de aproape doi ani și asta mi-a schimbat radical nu doar viața în ansamblul ei, ci și biblioteca. E ticsită acum cu cărți pentru copii, cărți cu titluri lejere pentru mine și titluri semnate de psihologi și specialiști în comportamentul copilului. Să explic. Sunt ceea ce englezii numesc a bookworm. Devorez cărți oriunde, la orice oră. Doar că pruncul mi-a redefinit prioritățile, așa că am început să am tot mai puțin timp pentru lectură. Cu toate simptomele de baby brain, sigur că nu puteam să mă arunc în brațele lui Hesse sau a lui Dostoievski, nu, nu. Ar fi fost sinucidere curată, mi-aș fi omorât și ultimii neuroni care încă scânteiau în creierul meu obosit. Așa că m-am orientat spre lecturi ușoare, de tipul celor pe care le savurezi într-un hamac, vara, la mare, cu o limonadă alături. Pentru mine au fost cel mai bun medicament. M-au ajutat să trec cu bine peste primele luni după naștere, extrem de solicitante, când eram pe punctul de cădea în prăpastiei depresiei post-partum. M-au ajutat și în lunile care au venit, să fac trecerea mai ușoară spre cărțile mai grele, axate pe psihologie. Voi scrie un articol separat despre acestea. Acum, în timp ce scriu articolul acesta, am lângă mine următorul titlu: „Understanding Children’s Development” de Peter K. Smith, Helen Cowie și Mark Blades, o carte bazată pe studii, cu multe exemple care mă ajută să îmi înțeleg mai bine copilul.

Știu că nu lecțiile din cărți îmi vor crește fetița, dar este modul meu de a o ajuta să treacă peste toate provocările și schimbările care o sperie teribil. Este și un mod de a mă ajuta pe mine să găsesc energia de a-i face față și de a-mi înfrâna ieșirile nervoase. Oh, noi două suntem acum la capitolul „The terrible two’s” și este mult mai greu decât mi-am imaginat. Ilinca are tantrumuri mai multe decât pot număra într-o zi, din motive care mie, ca adult, mi se par absurde, mai ales de când am trecut printr-un proces dureros de înțărcare. De pildă:
– o îmbrac eu
– o îmbrac eu cu ce nu îi place
– o îmbrac eu cu ce îi place
– beau apă când mi-e sete
– nu beau apă, chiar dacă mi-e sete
– nu beau apă, dar ea ar vrea să mă vadă că beau apă
– îi dau o lingură gri
– îi dau o lingură verde
– îi dau o lingură roz
– faza cu lingura poate continua cu toate culorile și în toate combinațiile posibile-
– și-a șters mâinile și pun prosopul la loc
– și-a șters mâinile și nu pun prosopul la loc

V-ați prins de idee. O înțeleg, sunt multe schimbări, e furioasă, își demonstrează independența, își formează caracterul, îi sparg caninii, nu se mai poate alinta la sân.

Desene facute de copii
Ilinca devine din ce în ce mai independentă și este tot mai greu să îi fac față

Astăzi ne-am plimbat câteva zeci de minute și urma să ieșim pe o stradă mai mare, intens circulată de mașini. I-am explicat că ne apropiem de stradă și aș vrea să o urc în cărucior pentru că este periculos. A mimat un „da” și am mai mers un minut, două. De fiecare dată când plecăm undeva, ne pornim mai devreme cu vreo 30 de minute pentru că știu că îi place să exploreze și mergem mult pe jos amândouă. Culegem frunze, ne uităm după melci și îi ajutăm să traverseze troturarul, culegem ghinde sau mure, flori și pietricele. E foarte plăcut, dar, ca orice lucru bun, are și un sfârșit. Și aici este marea problemă. Copilul nu îl percepe așa. Nu știe că vom face același lucru și mâine pentru că deocamdată nu se poate raporta în timp. Crede că se termină forever and for always. Că e gata pe viață. Așa că nu am fost surprinsă când a început să țipe, să se zbată, să se arunce din brațele mele, să mă lovească. Era modul ei de a protesta, de a-mi spune „hei, mami, aș prefera să ne mai plimbăm aiurea, ar trebui să conteze și părerea mea”.

Când pur și simplu uiți ce spune cartea

E greu să te raportezi așa în momente precum cel de care vă spun pentru că e proaspăt. Pentru că țipă atât de tare, încât îți zgârie timpanul. Pentru că ți-e teamă că face laringită dacă o ține tot așa, pentru că se poate lovi și te lovește și pe tine, pentru că, da, se uită lumea ciudat și pentru că, în ultimă instanță, vrei să înțeleagă. Să fie atât de logic pentru copil cum este pentru tine. Uiți ce spune cartea, uiți că nu mai este valabil raportul adult-adult pentru că este un copil la mijloc. Și mai este și al tău, of. Așa că nu mai reacționezi ca la carte. Ce am făcut eu?

I-am explicat de vreo zece ori același lucru, dar, la final, ca cireașa pe tort, am țipat și eu la ea. Știu, știu, mamă rea, cum poți să țipi la copilul tău, dacă rămâne traumatizat pe viață, dacă repetă comportamentul la rândul său blabla. Am răbufnit, pur și simplu. Era al nu-știu-câtelea tantrum pe zi și am ajuns la capătul răbdării. Se mai întâmplă, e ok. Nu pot face totul ca la carte. Am acceptat că nu am avut reacția cea mai potrivită, i-am cerut scuze Ilincăi, i-am explicat de ce am reacționat așa, am mângâiat-o pe frunte și am mers mai departe.

Ceva în mine se rupe când o aud pe Ilinca plângând. Când mă strigă înecându-se cu lacrimi. Este cel mai sfâșietor „mamaaaa” pe care îl poate auzi cineva și sunt sigură că fiecare mamă simte la fel. Știința explică sentimentul ca fiind un circuit de recompense care are loc în creierul părintelui. Aparent, câteva regiuni din zona cenușie sunt în așa fel conectate încât se aprind de fiecare dată când copilul tău face ceva neobișnuit – adorabil sau îngrozitor. Deci și atunci când doarme în cel mai drăguț mod posibil, dar și atunci când plânge tare de simți că ți se rupe sufletul. Doar că, uneori, când la rândul tău ai propriile răni nevindecate, când ești copleșit de oboseală, când ai propriile griji plus alte mii de gânduri, țipătul acela nu mai este sfâșietor. Este enervant. Motiv pentru care este atât de important să te vindeci. Să îți acorzi timp. Să dormi. Eu am zile ca aceasta din ce în ce mai rar pentru că lucrez mult cu mine. NU lupt cu mine, dimpotrivă. Mă accept și mă vindec. Nu voi face tot timpul totul ca la carte, dar voi face din ce în ce mai bine, mai calm, mai blând. Copilul meu merită asta. Eu merit asta.

2 Thoughts on “Nu e totul ca la carte. Și nu te învinovăți pentru asta”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *