Cum a inceput alaptarea
La sanul mamei
Nu voi uita niciodată privirea aceasta a Ilincăi

Încă dinainte să nasc, am citit (aproape) tot ce se poate despre alăptarea și înțărcarea copilului. Nu am știut ce mă așteaptă, am știut doar că vreau să îmi țin pruncul la piept, să îl privesc în timp ce sânul meu îi oferă hrană, iubire și siguranță. Dar să trec direct la subiect: înțărcarea copilului meu a fost exact ca începutul alăptării – un proces dureror și foarte dificil, deși venise pe fondul unei documentări temeinice. Am învățat pe propria piele că, aidoma multor alte capitole ale vieții de mamă, nici înțărcarea nu se potrivește sută la sută cu articolele de pe net, fie ele scrise de specialiști sau alte mame care au trecut prin aceeași experiență. Nu este un secret că suntem unice și percepem diferit fiecare experiență, însă, deși m-am pregătit, deși m-am bătut pe umăr și mi-am spus că am totul sub control, n-a fost așa. Deloc.

Când am văzut cum caută sânul cu buzele mici, ca un pește în apă, am început să plâng

Îmi amintesc foarte clar primul contact dintre noi două. Am privit-o repede cum deschide și închide buzele într-un plânset sfâșietor, i-am numărat și mai repede degetele de la mâini, zece, bun, apoi de la picioare, tot zece, pfiuu! apoi mi-am lăsat capul pe spate și m-a cuprins un râs de milioane. Am râs tare, mult, cu o poftă cum n-am mai avut de mult, eram în stare să râd și dacă îmi arăta cineva un deget, și uite cum tot revin la degete. Mă rog, tot cocktail-ul hormonal, care până atunci circulase prin venele mele ca un marfar obosit, acum era un fel de tren japonez din viitor și pe mine mă lua cu amețeală. Nu știu cât a trecut așa, dar următoarea mea amintire este cu micul fulg de nea în brațele mele. A fost un schimb rapid între brațele asistentei și ale mele și atunci toată viața mea s-a schimbat. Literalmente acela a fost momentul. Când am ținut-o în brațe pentru prima oară. Este fascinant cum știu ei, niște boțuri de mămăligă, ce trebuie să caute. Ilinca a făcut buzele-pește și, ghidată de mirosul sânilor mei, adulmeca aerul. Văzusem o sută de videoclipuri și imagini, citisem tot atâtea articole despre atașarea la sân, dar jur că n-am mai știut nimic. Îmi tremurau mâinile mai ceva ca la BAC, când am reușit să copiez primul subiect la mate de la un coleg olimpic. Credeam că acela a fost cel mai stresant moment din viața mea. Ba nu, credeam că nașterea a fost cel mai stresant moment din viața mea. Wrong. Wrong again.
A fost greu, tare greu. Am plâns, am strâns din dinți, am făcut furia laptelui, nu puteam dormi pe nicio parte, am făcut niște ragade atât de urâte de-mi zicea medicul „săraca mamei”. Trebuie să fi fost chiar urâte chiar și pentru manualele de medicină dacă îmi zicea așa. Dar Ilinca era fericită, se sătura, era în siguranță, se cuibărea în brațe și acolo dormea, acolo mânca, acolo gângurea. Iar eu? Eu eram atât de fericită, încât nicio durere nu îmi putea lua asta. Puteam alăpta doar lateral și în picioare și îi cântam, îi povesteam despre viața noastră de acum înainte, despre cât de minunată este lumea și ce mult vom călători, vom citi și ce mult ne vom iubi.

Până la urmă, sfârșitul a fost la fel de dureros ca începutul

Alăptarea este mai mult decât hrană. Este iubire, siguranță și protecție

A fost așa multă vreme, cam două, trei luni. Am avut un start tare greu, cred că am mai spus asta. But guess what? La un moment dat ne-am sincronizat. La un moment dat totul a fost doar în nuanțe de roz. A devenit frumos, divin, extrem de natural, nespus de magic. Nu era doar conștientizarea faptului că îi ofer cea mai bună hrană, era o mândrie lăuntrică, un sentiment de liniște știind că nimeni în afară de mine, nu îi poate oferi atâta siguranță. Și, recunosc, când a venit momentul finalului, mi-a fost teamă că voi pierde toate acestea. Mi-a fost teamă că în ochii copilului meu, totul va fi fost un eșec, o durere. Frici fără motiv, firește, dar au fost acolo, au prins rădăcină. Le-am desprins pentru că a trebuit. Eu am înțărcat brusc, când Ilinca avea 1 an, 10 luni și 16 zile. Acolo s-a oprit călătoria noastră. Mi-am imaginat că va fi cu totul altfel. Sunt adepta autoînțărcării și a înțărcării blânde, dar, pentru că Universul are propriile legi sucite, a trebuit să termin capitolul alăptării subit.

Înțărcarea bruscă? Nu, nu, nu

Și iată, a doua oară de când am devenit mamă, confruntându-mă cu furia laptelui, dureri de sâni, plânsete, țipete, doar că procesul de înțărcare a copilului a fost mult, mult mai dureros decât începutul alăptării. A fost durerea din piept, nu de piept, nu, nu. Cea dinăuntru, din adâncul inimii. Am plâns mult gândindu-mă că ăsta e sfârșitul. Că de azi înainte, nu o mai pot alina la sân. Nu mă va mai privi cu ochii jucăuși și gura pe jumătate deschisă, râzând și sugând în același timp. Nu va mai cere „țiți” de fiecare dată când îi este teamă sau la fiecare durere. Și nu se va mai cuibări la pieptul meu niciodată. Niciodată. Am folosit cuvântul ăsta de multe ori, dar parcă n-a avut atâta greutate ca acum.
Pentru că a fost atât de dureros pentru amândouă, nu recomand înțărcarea bruscă la copii. Este, evident, experiența mea. Ilinca a plâns până la epuizare prima noapte, a doua și a treia. Nu s-a potolit multă vreme. Citisem multe experiențe despre înțărcarea bruscă până să o trăiesc pe a mea. Cele mai multe vorbeau despre una, două, maximum cinci nopți extrem de agitate. La noi încă nu s-au sfârșit, și sunt trei săptămâni de atunci. Încă mai speră, încă mai caută, încă mă doare să îi văd ochișorii plini de speranță și lumina din ei care se stinge când îi spun că acolo nu mai este lapte. Nu o las să pună mâna, să se joace, să mă „butoneze” pentru că sunt convinsă că ar fi dezorientată și i-aș transmite semnale în contradictoriu. Cheia este să fiu fermă. Și asta este cel mai greu.

Partea bună, totuși, este că am reușit, după aproape doi ani, să dorm șase ore legate noaptea. Ceea ce este minunat, extrem de odihnitor. Observ în atitudinea mea și în starea de spirit. Nu mai sunt extenuată, asta mă ajută să mă concentrez mai bine pe nevoile Ilincăi, sunt mai prezentă și mai activă, mai veselă și ea simte asta. Și Ilinca este într-o stare perpetuă de bucurie, se odihnește, crește și, poate cel mai important câștig după înțărcarea bruscă, din punctul meu de vedere, este că mănâncă. Nu mănâncă, MĂNÂNCĂ atât de mult și cu atâta poftă cum n-am crezut. Când încă era alăptată, ciugulea, nu știa ce înseamnă să mănânce cu adevărat. Bine, în afară de paste. Paste ar fi mâncat și când dormea. Cu toate că am ales autodiversificarea și am sperat din tot sufletul că beneficiile BLW-ului se vor făcea simțite și în cazul nostru, a fost exact pe dos. Nu m-am gândit o clipă că alăptarea ne sabota modul de a mânca.

Cu toate acestea, simt golul. Simt lipsa alăptării și probabil nu va trece curând. Mi-e dor cel mai tare de mânuțele ei pufoase molfăind sânul și de privirea ei de atunci, din cuibul nostru. Când mâinile mele erau cea mai moale pernă și sânii mei erau iubire, hrană, alint, siguranță, joacă.

Pentru voi cum a fost?

 

P.S.: Mulțumesc din suflet minunatei mame-fotograf, Carmen Nicolau pentru fotografiile atât de gingașe cu Ilinca la sân.

Sharing is caring!

3 Thoughts on “Alăptarea pentru noi – de la început la sfârșit”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.