Mai poți un pic. Hai, că mai poți puțin. Asta îmi spun de fiecare dată când mă copleșește realitatea. Când simt un cerc strângându-se în jurul meu până nu mai am loc nici să îmi privesc propriile mâini. Când simt că o criză de nervi e pe punctul să mă înghită.

Aseară am dormit în hopuri, mai multe decât de obicei. De trei nopți Ilinca e răcită și nu se odihnește decât stând la pieptul meu. Nu o mai consolează nici sânul meu moale și bun, nici mângâierile mele, nici poveștile de noapte bună. De fiecare dată când scâncește un pic, rămân cu ochii ațintiți în tavan și nu reușesc să îi mai închid decât după zeci de minute în care îmi fac gânduri de toate felurile.

Când am adormit mai dulce în final, Ilinca s-a trezit din nou și-mi căuta cu gurița sânul care, în sfârșit, a liniștit-o. Era 7:13, m-am întors pe cealaltă parte și am reușit să dorm o oră. 60 de minute legate într-o noapte care mi s-a părut că va înghiți veșnicia și că nu va mai lăsa loc soarelui să răsară.
După ce a mâncat cu poftă niște zmeură cu semințe de chia și pâine cu unt – Slavă Cerului! – Ilinca s-a apucat de scos cărțile din bibliotecă. Pe rând, simțeam fiecare carte care atingea podeaua ca un ciocan care bate în clopote. Atunci am zis că nu mai pot, că mă arunc în pat și nu mă mai trezesc, că mă ascund în dulap și nu mai ies, că îmi pun căștile în urechi și ascult „Hallelujah” până voi ajunge să îi urăsc pe bieții tineri de la „Pentatonix”. Dar am înghițit cu poftă o gură mare de cafea, i-am pupat mâinile Ilincăi și am rugat-o să așezăm cărțile la loc.

Thank God for coffee

După ce am așezat cărțile în bibliotecă, Ilinca a vărsat cutia cu baloane colorate pe care încă nu le-am umflat, apoi și-a scos câteva cărți muzicale care îi plac și, împiedicându-se în marea de cauciuc multicoloră, a început să apese pe butoane la întâmplare. Un mieunat de pisică se legăna pe ritm de „Humpty Dumpty” în timp ce din altă carte răsuna „The wheels on the Bus”. Băieții de la Metalica ar fi fost invidioși, zău. Iar eu am zis, din nou, că nu mai pot. Că o sun pe mama și îi spun să urce în primul avion care ar fi bine să aterizeze în următoarele cinci minute direct în sufrageria mea, că, în cel mai rău caz, deschid o ciocolată și nu mă opresc până ce și ultima pătrățică se va fi depus pe coapsele mele. În schimb, am respirat adânc și intrat în ritm. Am cântat, pe rând, toate melodiile din cărțile Ilincăi, până ce ne-am plictisit de ele.

Nu lăsa o criză de nervi să îți întunece ziua

Toti copiii trec prin crize de nervi greu de gestionat

Apoi am fost în parc. La întoarcere, după o criză de nervi DIN AIA cauzată de veșnica problemă doar-două-leagăne-prea-mulți-copii, Ilinca a refuzat să doarmă la prânz. Am legănat-o în brațe, la sân, lângă mine, ținute de mână, mângâieri urmate de nervi, plânsete, frustrare. A nu știu câta oară azi, am zis că NU MAI POT. Așteptam ora de somn a Ilincăi cum așteaptă un câine resturile de plăcintă cu carne de la cină. Să mă fi văzut cum dau din coadă, hehe. Așa că atunci când mi-am dat seama că pot să-mi iau adio de la plăcinta suculentă, am zis că nu mai pot. Din nou. Dar i-am șters lacrimile Ilincăi, am cuprins-o tare în brațe, i-am zis că e în regulă, o înțeleg, că și eu am momente în care mi-e greu să adorm. Când am văzut cum se potolește furtuna din ochii ei mici și umezi și cum îmi zâmbește larg, mi-am zis că mai pot puțin. Și am putut. Chiar dacă apoi a refuzat să mănânce, a împrăștiat din nou baloanele, a răsturnat cutiuța cu bile colorate, s-a ascuns cu telefonul meu în dormitor, a aruncat literele din lemn prin toată casa, a nimerit și umărul meu cu una dintre ele, a scos iar cărțile din bibliotecă, a mai făcut criză de nervi în a doua tură de parc. Și de fiecare dată am mai putut puțin.

Alergător de cursă lungă

Îmi amintesc că fix ăsta era sentimentul când alergam cu căștile în urechi, când viața mea avea altă direcție. La fiecare cotitură, la fiecare respirație mai greoaie, la fiecare alt kilometru, îmi spuneam că mai pot încă puțin. Mă încălzeam cu gândul că la final, după ultimii centimetri, după ultima melodie din căști, după ultima suflare alergând, mă voi simți atââât de bine. Și asta pentru că de fiecare dată când am zis că nu mai pot, am mai putut puțin.

Sharing is caring!

2 Thoughts on “Când simți că nu mai poți”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.