The end – cele două cuvinte de care mă tem

[sad face] am terminat cartea! O tragedie pe care o trăiesc la nesfârșit de când am început să fac loc cărților în viața mea. Și de acum ce? Ce fac eu fără povestea pe care o savuram noapte de noapte, cu lumina slabă a unei lămpi micuțe, cu Ilinca dormind lângă mine? Mă simt ca și cum aș fi prinsă într-o buclă, blocată să trăiesc aceeași zi iar și iar pentru tot restul vieții. Oricât aș trage de timp, oricât aș prelungi o lectură, la un moment dat ajung și la ultima pagină. Dar nu-i așa că nu sunt singura? Nu-i așa că și voi ați trăit golul acela odată cu ultima propoziție dintr-o carte? Că, pe măsură ce cuvintele se împuținau, propoziția se micșora și ultimul punct de apropia, ceva din voi rămânea printre paginile acelea? Nu-i așa că ați vrut mai mult, că v-ați agățat de speranța că, poate, există și o continuare? Eu mi-am spus asta de fiecare dată. Niciodată n-am vrut să cred că e sfârșitul. „Băi, n-are cum să se termine așa!” – sună cunoscut?

Nu e finalul la care mă așteptam

Sunt câteva finaluri care mi-au rămas în minte, finaluri pe care mintea mea n-a vrut să le perceapă ca atare. De pildă, n-am putut accepta finalul romanului Tatianei de Rosney, „The House I Loved”. Încăpățânarea bătrânei Rose Bazelet este ucigătoare și atrage după sine finalul unui alt destin, înfloritor, tânăr și curios. Am tras nădejdea că până la ultima propoziție ceva se va întâmpla, lucrurile vor lua o întorsătură dramatică și poate vor fi cruțate niște vieți. Dar nu.
Un alt final de care îmi amintesc bine este cel din „A Bad Mother”, de Amanda Brooke. O carte, de altfel, foarte previzibilă, care m-a dezamăgit cu happy-endingul ei. Un thriller care se termină bine nu era întocmai la ce m-am așteptat. (Am scris aici un review mai temeinic despre „A Bad Mother”).

Cărțile, ca iubirile

Cu toate acestea, dezamăgitoare sau nu, finalurile lasă un gol în mine. Ca și cum aș avea trupul din plastic și cineva ar topi o bucățică la fiecare carte căreia îi întorc ultima pagină. De multe ori, cu toate că sunt pierdută în lectură, încetinesc pasul, încerc să savurez fiecare propoziție, mă temperez. Pentru că știu că finalul e aproape și dincolo de el, povestea ajunge la ultimul act. Îmi place să compar sentimentul cu cel al unei iubiri care se consumă treptat. Unele iubiri ard mai repede, altele mai încet, dar toate ajung la final. Ca să uiți de una, te arunci în brațele alteia, dar și aceasta se consumă până ajunge la ultimul punct. Și intri într-un cerc vicios, dintr-o iubire în alta, dintr-o carte în alta. Ca să nu simți golul acela cu o intensitate și mai mare, iei de pe raft altă carte și tot așa. Și poveștile se adună, zac în tine, iar tu ești fiecare dintre poveștile acelea. Începi să îți amintești fraze, fragmente, îți vin în minte citate, dar nu știi de unde, din care carte, din ce roman. E un haos acolo, în tine, dar asta pentru că tu ai lăsat haosul să treacă.
Mi-am promis că voi savura orele de lectură, că îmi voi da timp să așez în mine povestea, să analizez personajele, să disec acțiunea. Am nevoie de asta, chiar dacă timpul e dușmanul meu cel mai mare.
Voi ce tip de cititori sunteți? Ce sentiment vă încearcă atunci când citiți ultima propoziție dintr-o carte dragă?

Sharing is caring!

3 Thoughts on “Am terminat și cartea asta. Of, de-acum ce fac cu viața mea?”

  • Doamne, Cristina, ce bine descrii starile pe care le trec la fiecare final de CARTE!!! Imi amintesc cand eram MICA(GENERALA) si am terminat ciresarii, am plans de parcq MI-as fi pierdut cei mai buni prieteni, ma simteam atat de trista si DEZORIENTATA!!! Imi amintesc si acum cum am lus cartile inapoi in raft, cu lacrimile CURGANDU-mi le barbie si spunand “am sa va citesc din nou, va promit, o sa fiti mereu o parte din MINE”. Asta a fost inceputul ratacirilor mele in diverse lumi, actuale si trecute, inceputul formarii mele, pt ca din fiecar3 CARTE IMI Propuneam sa iau ceva ce sa sadesc in mine ca adult. Acum, cu 2 copii langa mine timpul e si mai putin, rar mai reusesc SA-mi permit sa ma pierd o noapte intreaga INTR-o carte, dar cand o fac ma simt cu adevarat fericita! ❤️

    • @Crina, daaa, cireșarii sunt ceva de neuitat. Cred că eu am avut o reacție asemănătoare la „Anna Karenina”. Doamne, cât am plâns, îmi amintesc și acum, eram în primul an de liceu. Nu am recitit-o pentru că știam că finalul nu s-a schimbat și voi plânge din nou :))
      Oh, ce vremuri…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.