Mă foiesc, se foiește și ea. Nu mai durează mult și mă strigă, cu ochișorii închiși bâjbâie după pieptul meu. Mă uit la ceas, 1:25. Amorțesc și încerc să mă întorc pe spate, dar mă foiesc, se foiește și ea. Nu mai durează mult și mă strigă, cu ochișorii închiși bâjbâie după pieptul meu. Mă uit la ceas, 2:45. Și tot așa până când se luminează de zi. Obișnuiam să îmi notez trezirile nocturne, dar devenise prea obositor. Mama nu mi-a spus niciodată că alăptarea la sân te extenuează. Nu mi-a menționat nici măcar în treacăt cât este de greu, nu s-a plâns, nu mi-a ridicat nicio suspiciune. Mi-a spus doar atât, „când te vedeam cum te cuibărești la sânul meu și mă privești cu ochii mari, uitam de tot ce e rău. Eram doar noi două pe lume”. Dar niciun cuvânt despre toate sacrificiile, despre nopțile albe, despre dureri, nervi întinși ca un elastic pe gura borcanului sau scurtele momente de amnezie. A făcut alăptarea la sân să pară floare la ureche. 

Ea se foiește o ultimă dată și se trezește ca după o noapte în care s-a odihnit, s-a simțit în siguranță, s-a întins pe tot patul, după pofta inimii, s-a lăsat mângâiată și răsfățată cu cel mai bun lapte. Eu, în schimb, nu pot deschide imediat ochii. O aud, mă strigă, dar am capul greu, pleoapele refuză să coopereze și mi-e greu să cred că deja e dimineața. „Of, mamă, nu mi-ai zis”, îmi spun în gând.

Privirea bebelușului alăptat nu se compară cu nimic

Dar apoi copila mea îmi ia obrajii între mâinile ei molcuțe, pufoase ca plăcintele cu brânză. Râde și se ascunde în brațele mele. Nu aș rata asta pentru nimic în lume, așa că deschid ochii de parcă și eu am trecut prin cea mai odihnitoare noapte, de parcă nu m-am refugiat pe un colț de pat, la margine, gata să mă prăbușesc oricând, de parcă am avut un somn plin cu vise dintre cele mai frumoase. Deschid ochii și îmi văd copila oploșită la pieptul meu, își ridică privirea și râde iar, se alintă, se joacă, chicotește, se ridică spre nasul meu și vrea să mi-l muște. Și acum încep să o înțeleg pe mama. Înțeleg de ce nu mi-a povestit niciodată despre părțile negative ale alăptării. Nu a „omis”, pur și simplu a uitat de ele. Le-a păstrat doar pe cele extraordinar de frumoase, cum sunt diminețile acestea.

Oh, diminețile cu tine sunt cele mai grele frumoase! Chiar dacă trebuie să îmi oblig corpul să se ridice din pat, chiar dacă trebuie să îmi oblig ochii să stea deschiși. Chiar dacă aș mai ține capul pe pernă măcar încă cinci minute, mă iei de mână și eu te urmez. În fiecare dimineață mergem pe același drum. Mi-e teamă că mâine vine prea devreme și vei vrea să pleci pe drumul tău, să dormi în patul tău și eu tot nu voi reuși să adorm. Mi-e teamă că și mamei i-a fost teamă și bunicii mele i-a fost teamă.

Sharing is caring!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.