Bebe la 2 luni in brate la mami

Acest articol face parte dintr-o serie de interviuri savuroase, pline ochi de informații, realizate cu mame de diferite profesii. Mai jos, interviu cu Adela Vulpe, mama-psiholog.

Despre haosul primilor ani de bebelușie am tot vrut să scriu. Nu știu alții cum sunt, dar imediat după ce am născut-o pe Ilinca, eu am intrat într-un vârtej din care nu mai știam cum să ies. Bebe la 2 luni, bebe la 3 luni și tot așa, la un moment dat nu mai țineam șirul. Am proaspătă în minte amintirea haosului și a neputinței. Dacă închid ochii, simt și mirosul de bebeluș din cameră amestecat cu aroma ciorbei cu găluște de griș făcută de mama în bucătărie. Uitam lucruri, mă supăram repede, mă panicam din orice și simțeam că nu voi fi niciodată o mamă suficient de bună.

Dacă am putea să păstrăm mirosul de bebeluș într-un borcan, să desfacem capacul din când în când și să ne amintim…

Lucrurile au devenit și mai grele când am rămas doar eu cu bebe. Alăptam și dormeam, alăptam și dormeam, schimbam scutece, mai plângeam un pic, citeam, cântam, scăpam lucruri din mână, nu apucam să spăl vasele, hainele se adunau în coș. Era o dezordine totală. Iar eu eram un singur om care trebuia să le facă pe toate. Cumva, mă lăsam copleșită de sentimentul ăsta de neputință și nu reușeam să văd nicio luminiță la capătul tunelului. Multă lume îmi spunea că trebuie să îi mulțumesc Cerului că am un copil sănătos, în loc să îmi fac griji inutile. Dar eu vedeam doar mormanele de vase murdare și scutecele adunate grămadă, atât. Funny, acum când mă gândesc la asta, îmi vine în minte un curs de la facultate în care am vorbit despre proximitatea temporală și spațială. Încercam să ne explicăm de ce moartea unui om care a murit înecat în apele Mării Negre este mai tragică decât cea a 100 de refugiați care încearcă să traverseze Mediterana. Din cauza proximității spațiale, firește. Sirienii sunt atât de departe de noi, încât nu ne afectează atât de tare. Asta se întâmpla și cu mine – tragedia MEA era mai mare decât cea a altor mame mai nefericite decât mine. Eram eu, acolo, atunci și acelea erau necazurile mele.

A trecut o vreme până să îmi revin un pic. Până să mă pun pe picioare și să îmi fac ordine în viață și în gânduri. A fost doar o etapă, apoi a venit alta și tot așa. Dar atunci aș fi putut să jur că viața mea se va învârti mereu printre mirosuri de scutece și ciorbă de găluște. Ca să îmi explic și mai bine ce s-a petrecut cu mine atunci, când aveam în telefon doar poze cu bebe la o lună, bebe la 2 luni etc. și ce se întâmplă cu fiecare proaspătă mămică, am vorbit cu Adela Vulpe, psiholog și mamă de năstrușnică Amelie, despre haosul primilor ani de bebelușie și cum să îi facem față. Spoiler alert: trebuie să dansăm în vârtej, nu să ne opunem lui.

Bucură-te de fiecare moment, cu bebe la 2 luni, la 5 sau la 11! Timpul trece atât de repede…

– Un nou-născut este o provocare, fără îndoială. Ce se întâmplă la nivel cognitiv cu femeile atunci când devin mame, când trec prin această mare schimbare? Îmi amintesc clar câtă nevoie am simțit atunci, la început, de afecțiune, plângeam din orice. Ai fi zis că sunt și eu un bebeluș. Cum se explică vulnerabilitatea asta?

Un citat spune că atunci „Când se naște un copil, se naște și o mamă”, și exact așa este, până în acel moment am fost prietene, iubite, fiice dar nu mame. Am citit multe cărți înainte să se nască Amelie, am avut grija de nepoțelul meu din când în când, însă numai când am devenit mamă am înțeles anumite lucruri și am trăit anumite sentimente.

Schimbările sunt evidente atunci când un copil apare în viața noastră, emoțional suntem „date peste cap”, îmi amintesc și acum ce frică îmi era să o țin în brațe pe Amelie, era așa firavă, trăiam însă și o mare bucurie. Au fost momente în care simțeam o imensa responsabilitate pe umerii mei și momente în care simțeam că sunt prizonieră în propria casă. Am trăit intens fiecare stare, am plâns când mă simțeam copleșită și am zâmbit atunci când mă simțeam fericită.

Este foarte important să înțelegem că toate aceste stări pe care le trăim sunt normale și este esențial să cerem ajutorul atunci când simțim că este prea mult pentru noi.

– Ușor, ușor, totul devine o rutină. Văd toată etapa asta ca mersul pe bicicletă, cazi și cazi, apoi îți ții echilibrul și nu după multă vreme mergi ca și cum ai făcut-o dintotdeauna. Și nici nu mai uiți vreodată, culmea. Crezi că putem cumva să ne canalizăm atenția pe faptul că până la urmă, ne vom descurca? Că deși e totul înspăimântător, ne vom intra în ritm? 

Ceea ce le recomand proaspetelor mămici, având propria experiență și alte zeci de povești împărtășite, este să își dea voie să simtă ceea ce simt, știu că sună probabil a clișeu ceea ce spun, însă dacă nu îți dai voie să simți emoția, chiar daca este „urâtă”, aceasta nu o să te lase în pace. Cred că este firesc să trăim un amalgam de sentimente atunci când vine vorba de propriul copil, chiar și dacă aceste sunt negative, fiecare are un grad de toleranță, iar dacă acesta este depășit, răbufnim. Este ca atunci când punem o oală cu apă la fiert și îi punem un capac, la un moment dat, apa fierbe, capacul începe să se miște, aburul încearcă să iasă, dar nu poate, capacul face zgomot mult și parcă atunci când îl dăm la o parte, totul se liniștește. Așa e și cu emoția: „clocotește” în noi și dacă nu o exprimăm și acceptăm, continuă să fiarbă. Totul este nou, iar creierului îi trebuie timp să se adapteze la nou, este exact cum ai spus tu, ca atunci când învățăm să mergem pe bicicletă, ne este teama ca o sa cădem, că mama sau tata nu o să mai țină bicicleta, că trebuie să ne menținem echilibrul, dar și când reușim să mergem singuri suntem plini de fericire.

– Până la urmă, de ce are nevoie o proaspătă mămică din punct de vedere psihologic?

  • Aș spune în primul rând că are nevoie de sprijin emoțional din partea persoanelor apropiate, a soțului (vom dezbate într-un articol separat schimbările prin care trece relația de cuplu după apariția unui copil), a mamei, a prietenilor.
  • Ajutor specializat atunci când se confruntă cu simptomele unei depresii postnatale, articolul din linkul următor prezintă informații utile despre depresia postnatală și vă recomand să îl citiți http://www.thehealthsite.com/postpartum-depression/. Este dificil să cerem ajutorul atunci când avem în gând ideea că o mamă trebuie să fie perfectă, ea trebuie să reziste și să răzbească, însă este timpul să înțelegem faptul că nu este nicio rușine în a solicita ajutorul unui specialist atunci când simțit că nu mai putem. Depresia postnatală reprezintă un subiect vast care necesită o mare atenție și știu că ai în plan să dezbatem și acest subiect, abia aștept să discutăm și despre asta!

Suntem mame super toate, cu siguranță, dar oameni în primul rând, și știu că mamele au super puteri, dar și super eroii au nevoie de o pauza din când în când. Drept urmare, cereți ajutorul atunci când simțit nevoia. Înainte să fim mame, am fost prietene (care ieșeau cu prietenele), iubite, profesioniste (care lucrau la visul lor) și multe altele, fiecare dintre noi a avut diverse roluri înainte să devină mamă, este important să nu uităm acest lucru și să ne canalizăm o parte din energie și acolo. Nu, asta nu înseamnă că suntem egoiste și că ne abandonăm copilul, înseamnă că ne concentrăm atenția pe noi pentru a fi bine pentru bebelușii noștri.

  • Cum ne pot copleșii emoțiile, cu siguranță ne pot copleși și treburile casnice, și din propria experiență vă spun, că atunci când vrei să le faci pe toate, toate nu prea îți ies bine. Prin urmare putem delega din responsabilități și altora, așa suntem mai liniștite, ne putem dedica puțin timp și nouă și avem timp destul să savurăm fiecare mișcare a bebelușului nostru iubit.

– Așa ușor se transformă totul în haos, nu crezi? Scutece aruncate, sâni dureroși, emoții de-a valma, hăinuțe murdare, vase nespălate. Cum ne oprim? Care este, practic, soluția? Ce facem, ne scriem pe carnețele, facem meditații, sunăm un prieten?

Da, se transformă totul foarte ușor în haos, și este bine să fie așa din când în când, cu puțin haos ne concentrăm atenția pe ceea ce contează cu adevărat. Opusul haosului este ordinea în viziunea mea, iar din moment ce trăim haosul, o sa tânjim după ordine, atunci creierul și sufletul o să facă echipă bună în găsirea soluțiilor. Fiecare acționează și reacționează diferit la haos, pe mine m-a ajutat mult scrisul, când dormea Amelie scriam mult despre toate emoțiile trăite. Vă recomand să faceți acest exercițiu!

Este important sa va dați seama ce vă relaxează și să faceți acel lucru, o ora pe zi pentru voi face minuni, așa că vorbiți cu o prietenă, ieșiți la o cafea, faceți o baie lungă sau orice altceva ce vă aduce bucurie în suflet!

Puteți citi și primul dialog cu Adela din seria de interviuri cu super mame, despre fricile noastre și metode să le ținem sub control.

Adela Vulpe psiholog

Sunt Adela, mama lui Amélie de un an jumate şi psiholog de 8 ani. Pe lângă sutele de ore de autocunoaştere dedicate profesie de psiholog, “profesia” de mama a fost şi este în continuare un curs de autocunoaştere pentru mine, m-a ajutat să îmi înțeleg cel mai bine trăirile, comportamentul şi atitudinea, Amélie este un profesor minunat.

2 Thoughts on “Rupe cercul! Construiește-ți o temelie cu nevoile de bază și nu te mai învârti în cerc”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *